Autor: Dr. Ionela Dinescu, Arhivele Județene Vâlcea
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, România se afla la început de drum în privinţa creării şi administrării staţiunilor balneare. Într-un timp relativ scurt, statul a elaborat o întreagă legislaţie care să reglementeze funcţionarea acestora, în conformitate cu ceea ce Occidentul impusese deja ca mod de funcţionare.
Pe lângă legile de organizare şi funcţionare s-au elaborat şi o seamă de regulamente cu caracter general. În anul 1888, a fost elaborat Regulamentul pentru administrarea şi supravegherea stabilimentelor balneare din ţară. Potrivit acestuia, oricine ar fi dorit să exploateze un izvor de apă minerală trebuia să obţină o autorizaţie din partea Ministerului de Interne. Pentru a primi autorizaţia respectivă izvoarele trebuiau captate, fie şi provizoriu, să se stabilească volumul şi temperatura apelor şi să se prezinte o analiză calitativă şi cantitativă a apei sau nămolului. Ridicarea de construcţii şi stabilimente balneare nu era posibilă decât cu aprobarea planurilor respective de către Ministerului de Interne, orice modificare a acestora fiind posibilă doar în urma obţinerii unei noi autorizaţii. În cel mult un an de la adoptarea regulamentului, toate stabilimentele balneare urmau să fie inspectate de către Consiliul Sanitar Superior din cadrul Ministerul de Interne. În cazul stabilimentelor balneare nou înfiinţate, acestea nu puteau fi deschise decât în urma raportului medicului–inspector, care certifica îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute în regulament.
Prin legislația adoptată, la Băile Govora statul se implica în mod activ şi organizat în crearea şi dezvoltarea staţiunii balneare. În felul acesta erau atraşi în zonă pentru a construi diferite stabilimente şi locuinţe particulare, oameni cu bani, intelectuali, proprietari de terenuri, ofiţeri superiori, medici, etc. Se dorea realizarea unor construcţii frumoase, moderne, cu diferite facilităţi, la standarde occidentale, care să atragă protipendada acelor ani şi să o îndepărteze, oarecum, de staţiunile renumite din Apus, unde mergea în mod obișnuit.
Prin urmare, statul a gândit înfiinţarea acestei staţiuni după anumite planuri, bine puse la punct, astfel încât, construcţiile ridicate să fie cât mai aspectuoase, cochete, integrate perfect în mediul natural mirific de la Băile Govora. În acest sens, s-a întocmit chiar un Regulament privitor la modul de construcţie al clădirilor la staţiunile de băi ale Statului adoptat de Corpurile Leguitoare la 17 decembrie 1891.
Potrivit acestuia, nicio construcţie nu se putea ridica în staţiune fără autorizaţia Ministerului Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor. În vederea obţinerii acesteia, solicitantul trebuia să prezinte următoarele documente: actul de proprietatate, planul terenului unde se dorea ridicarea construcţiei şi planul clădirii propriu-zise, orice modificare adusă ulterior acestor planuri urmând să fie supusă aprobării ministerului.
Regulamentul avea prevederi care priveau modul în care se realizau construcţiile propriu-zise. Trebuia respectat aliniamentul străzilor, era prevăzută înălţimea fundaţiei şi a soclului, zidăria putea fi din paiantă de la soclu în sus, construcţiile din lemn nefiind permise decât dacă aveau fundaţie de zidărie. Înălţimea camerelor trebuia să fie de cel puţin 3,5 m, pardoselile din parchet sau duşumea, sobele trebuiau să aibă coşuri separate, iar acoperişurile se puteau face din metal, olane sau şindrile.
Odată cu înființarea localității s-a trecut la o noua etapă a dezvoltării acesteia din punct de vedere edilitar. Pe lângă investițiile numeroase realizate de către Societatea „Govora-Călimănești”, se impunea ca și primăria să se implice în dezvoltarea edilitară și a infrastructurii din localitate, atragând astfel un număr important de turiști și contribuind la creșterea renumelui stațiunii în țară și în străinătate.
– Hotel Ștefănescu construit între anii 1900-1902 –
Primul pas a fost reprezentat de elaborarea, în anul 1911, a unui Regulament comunal care privea regimul construcțiilor din stațiune. Potrivit acestuia, nicio casă care era folosită pentru închiriere turiștilor nu putea fi construită fără a aveau autorizație din partea primăriei și fără aprobarea administratorului plășii. Cel care dorea să construiască o casă înainta o cerere către primărie, la care anexa schița de plan și un deviz al clădirii. Acest proiect era înaintat pentru avizare Serviciului Tehnic al județului.
Toate construcțiile erau realizate din zidărie de piatră și cărămidă. Indiferent de mărime, construcțiile respective trebuiau să îndeplinească anumite condiții: să fie cu față spre stradă, să fie așezate pe aliniamentul străzii, păstrându-se pentru toate casele aceeași distanță de la axul străzii, să fie ridicată cu cel puțin 50 centimetri deasupra solului, indiferent de înălțimea acesteia, camerele trebuiau să aibă o înălțime de cel puțin trei metri, iar mansardele de doi și jumătate. Acestea nu puteau fi mai mici de doi metri jumătate pe trei metri și trebuiau să aibă cel puțin o fereastră. Camerele erau pardosite cu scândură sau parchet, iar acoperișul caselor era din tablă, țiglă, sau orice alt material cu excepția șiței. Fiecare clădire trebuia să aibă cel puțin o toaletă. Regulamentul stabilea și condițiile pe care erau obligați să le îndeplinească proprietarii caselor în legătură cu păstrarea curățeniei în jurul clădirilor. Curțile trebuiau să fie curate, fără gunoaie, trotuarele din față curățate zilnic, iar în jurul lor nu se amplasau grajduri, cotețe, etc. Casele folosite pentru închiriat, hotelurile, cârciumile, restaurantele, prăvăliile și orice alte stabilimente comerciale erau supuse supravegherii Comisiei de salubritate a stațiunii balneare sau plășii pe tot parcursul sezonului.
În perioada interbelică, orașul a fost împărțit în zone, regimul construcțiilor fiind diferit în funcție de zona respectivă. Se permitea, cu avizul Comisiei de aliniere și sistematizare și cu aprobarea Consiliului Comunal, care era singurul care putea hotărî privitor la acest lucru, deschiderea de noi străzi și pasaje. Un teren putea fi declarat construibil doar dacă avea următoarele dimensiuni: pentru clădirile comerciale suprafața minimă era de 60 m.p., iar fațada de 6 m.l., pentru vile și locuințe suprafața minimă era de 100 m.p, iar fațada minimă de 8 m.l. Pentru fiecare clădire construită era nevoie de obținerea autorizației eliberate de către primărie și a avizului dat de Oficiul Național de Turism. Documentația înaintată cuprindea planurile de situație ale terenului, clădirii, subsolului, parterului și etajelor.
– Băile Govora – vedere generală în anii 1930 –
În zonele I și a II-a era interzisă construirea de case din lemn, cu excepția chioșcurilor și pavilioanelor. Regulamentul stabilea în amănunt materialele care trebuiau folosite, tehnica de construcție aplicată, în funcție de destinația pe care aceste construcții o aveau, modul în care se executau reparațiile la clădiri, construirea anexelor din curți, precum cotețe, garaje, grajduri și modul cum se făcea împrejmuirea curților.
Din păcate, deși s-a solicitat în repetate rânduri aprobarea unui plan de sistematizare al localității, acest lucru nu s-a putut realiza în perioada interbelică. Mult mai târziu, în anii regimului comunist stațiunea Băile Govora a beneficiat de un asemenea cadru de dezvoltare urbanistică.
Sursa text: Ghid de bune practici: Băile Govora (2022) realizat de Studio Govora
Băile Govora de altădată 
Lasă un răspuns